Avatarul de client e fundația. Restul e improvizație.
Înainte să cheltui un singur euro pe reclame, trebuie să știm exact cine cumpără. Nu „cine ar putea cumpăra teoretic". Cine cumpără cu adevărat: vârstă, situație, motivație, momentul în care decide să plătească.
Un caz real, anonimizat. Un client vinde încălțăminte de damă la comandă, pricing premium. M-am uitat în CRM, în comenzile reale din ultimele 12 luni, în comentariile clienților pe Instagram. Avatarul real iese clar: femei între 25 și 35 de ani, cu venit peste medie, care apreciază designul și plătesc pentru ceva unic. Asta e definiția. Punct.
Când i-am arătat datele, mi-a răspuns: „dar avem și clienți bărbați, și doamne de peste 45 care cumpără." Da, are. Dar e zgomot statistic. Sub 5% din comenzi. Dacă alocăm bugetul ca să servim și acele 5%, ratăm cele 95% care plătesc.
În momentul ăla am două opțiuni. Ori clientul acceptă datele și concentrăm bugetul pe avatarul real. Ori insistă că avatarul „e mai larg", și atunci suntem deja pe drumul greșit înainte să începem. Refuz al doilea caz. Nu din ego. Din experiență. Știu exact unde duce: trei luni mai târziu cheltuim de două ori mai mult pentru același număr de clienți, ROI-ul se prăbușește, eu sunt vinovat.